Turul Dobrogei – în gârla cu crocodili

Ar fi trebuit să fie în cușca leilor dar nu cred că regelui animalelor îi place ploaia, vântul și frigul pentru că, pe lângă ”furia” rutierilor de la CS Otopeni, de departe cei care au făcut legea în cele patru zile ale cursei, vremea a fost cea care a pus cele mai mari probleme plutonului format din 50 de sportivi ce au luat startul anul acesta în Turul Dobrogei.

Echipa Constanței a fost formată din trei juniori – Vlad Bogdan, Pisică Robert și Olteanu Adrian, un cadet – Iorga Cătălin și trei amatori care au încercat să-și depășească condiția și de cele mai multe ori au și reușit – Doicescu Cristian, Ciotic Cristian și subsemnatul. Obiectivul asumat al echipei a fost acela de a câștiga turul la juniori iar eu am plusat cu obținerea a încă unui loc pe podium de către una dintre tinerele noastre speranțe. În consecință, nu am fost prea interesat de locul pe care urma să-l ocup eu în cursă atâta timp cât unul dintre băieții noștri ar fi purtat tricoul alb. Vroiam să fiu cât mai bine plasat în pluton și să am grijă, pe cât posibil, să ajungă la final cât mai proaspeți pentru cursa următoare. Până la un punct am reușit să mă țin de cuvânt.

Cam așa am văzut eu lucrurile din pluton:

Etapa I – Prolog, 5 km în Mamaia

Vremea a fost frumoasă, cu un vânt ușor din dreapta față. Contratimpul este una din probele mele favorite, numai că, nici de data aceasta nu am avut șansa de a-mi măsura forțele de la egal la egal cu ceilalți sportivi pentru simplul fapt că nu am o bicicletă specială de contratimp și nici echipamentul adecvat. Dacă mai adaug și faptul că am fost al patrulea pe lista de start și nu am avut la dispoziție mai mult de 5 minute pentru încălzire aș putea spune că ghinionul începuse să-mi dea târcoale încă de la început. Cu toate astea am terminat proba pe locul 10 cu timpul de 6:48, cu un AVS de 44,1 km/h, la 28 de secunde de liderul provizoriu, ciclistul ecipei Mazicon, Zoltan Sipos. Surpriza plăcută, pentru mine, a fost Robert Pisică cel care a avut un timp mai bun decât al meu cu 4 secunde.

Etapa a II a – Constanța – Mangalia – retur, 80 km

După amiaza a avut loc prima etapă de fond pe o vreme la fel de frumoasă ca în ajun numai că vântul se mai întețise. A fost o cursă nebună, s-a rulat în viteză foarte mare, la finalul etapei viteza medie fiind de 44,5 km/h. Eu m-am simțit bine, am stat tot timpul ”pe față” mai mereu cu ochii pe copiii noștri pe care am încercat să-i acopăr de câte ori am avut ocazia. La finalul etapei, deși Maziconul se părea că are situația sub control, Alex Ciocan, antrenorul jucător la celor de la CS Otopeni și principalul ”dirijor” al plutonului a reușit să înșele vigilența tuturor și a câștigat etapa la sprint în fața lui Eduard Grosu,  îmbrăcând și tricoul galben cu un avans minim de o secundă în fața ciclistului de la Torpedo Zărnești.

Juniorii noștri erau în cărți numai că tricoul alb a rămas încă pe umerii tânărului sportiv de la Mazicon, Zamfir Adrian, care nu a pierdut nici o secundă din cele 10 câștigate la contratimp în fața lui Robert Pisică dar, Turul era departe de final.

Etapa a III a – Constanța – Negru Vodă – Mangalia – Constanța – 130 km

Vineri dimineața era ploioasă și rece, cu un vânt puternic. Din fericire pentru toată lumea, în partea de sud a Constanței nu plouase dar bătea un vânt puternic din nord ceea ce însemna din lateral spate până la Negru Vodă, lateral stanga până la Mangalia și din față până la sosire.

S-a plecat, ca de obicei, în forță cu o viteză de peste 60km/h până la Agigea unde am făcut dreapta spre Techirghiol când plutonul s-a mai adunat puțin pentru vreo câțiva kilometri. Cei de la Otopeni duceau o trenă viguroasă iar pe dealul de după Movilița plutonul s-a rupt în două. Eu am stat lipit de sportivii antrenați de Mircea Romașcanu și am rămas în micul grup care s-a desprins de pluton. După aproximativ 15 kilometri mai eram cinci sportivi de la Otopeni, doi de la Mazicon, trei de la Petrolul, unul din echipa Moldovei și eu împreună cu Vlad Bogdan pentru Constanța. În fața noastră Zoltan Sipos și Eduard Grosu plecaseră în evadare dar, erau în permanență ”controlați” de Alex Ciocan și compania, avansul lor maxim fiind de 42 de secunde. Trena impusă de sportivii în albastru nu a scăzut sub 45km/h și a atins pe alocuri 60-62 km/h. Cu toate acestea eram bine plasat și reușeam cu brio să-l acopăr pe tânărul meu coleg. Am rulat așa până la Negru Vodă unde am mai pierdut doi sportivi de la Petrolul iar vântul a început să bată din lateral.

După aproximativ 5 km i-am ajuns din urmă pe evadați, cei de la Otopeni s-au desfășurat în evantai, moment în care Eduard Grosu a fost prins pe picior greșit, a derapat pe marginea șoselei și a căzut. Zoltan Sipos s-a oprit în el, eu am intrat în Sipos iar Stancu Alexandru a intrat în mine. Dintre toți, eu am ieșit cel mai șifonat: am distrus complet roata față, pe care o aveam cu împrumut de la prietenul  și coechipierul meu de la Constanța Cycling Team, Bogdan ”Liveforcycling” Manea, saboții de frână și ergopowerele s-au strâmbat iar eu am făcut cunoștință cu asfaltul la peste 40 km/h. A fost cea mai violentă căzătură a mea într-o cursă de șosea. Dacă făceam alt sport probabil ar fi fluierat arbitrul, ar fi oprit cursa, ar fi venit doi paramedici, m-ar fi pus pe o tragă, m-ar fi scos de pe șosea, m-ar fi îngrijit și eventual ar fi plecat altcineva cu bicicleta în locul meu. În ciclism nu e așa … m-am ridicat amețit de jos, nu știam exact ce se întâmplase, iar într-un minut echipa de intervenție care, spre norocul meu, era exact lângă mine, mi-a remediat toate defecțiunile la bicicletă, m-au urcat în șa și mi-au dat un vânt pentru a mă ajuta să intru în pedale. Așadar, cu sângele șiroind pe genunchi, și pe față (rașchetasem asfaltul cu casca și cu bărbia), cu o usturime acută la antebrațul drept și cu aproape toate degetele de la mâini julite am plecat mai departe uitându-mă cu ciudă după ceilalți cicliști din față care din păcate îmi ieșiseră din raza vizuală. A fost momentul care mi-a influențat evoluția ulterioară în tur.

Rămăsesem așadar singur, puțin dincolo de jumătatea cursei. În spatele meu se apropiau cei doi sportivi de la Petrolul pe care îi pierdusem la Negru Vodă și m-am decis să-i aștept pentru a rula împreună însă, erau epuizați și au avut nevoie de vreo doi kilometri până să mă ajungă. Pe cățărarea de la Cotu Văii am văzut și restul plutonului care se apropia cu viteză și mi-am dat seama că nu avea rost să forțez pentru că urma să fiu prins mai devreme sau mai târziu. M-am integrat apoi cu greu în grup și am avut nevoie de aproximativ 15 km pentru a merge cât de cât normal. Aici erau și ceilalți coechipieri printre care Robert Pisică, unul dintre favoriții mei. Tricoul alb era de asemenea în acest grup. Interesul nostru nu era să preluăm trena pentru că îl aveam pe Bogdan Vlad, care viza tricoul de lider la juniori, în grupul fruntaș și pe Iorga Cătălin, cadetul nostru care reușise să ”fugă” din pluton.

După Mangalia însă, a trebuit să preluăm controlul și să trecem la trenă pentru a-l proteja pe Robert de vântul care sufla puternic din față. Așadar Cristi Ciotic, Cristi Doicescu și parțial eu am dus plutonul până în apropierea finișului unde speram să-l putem lansa pe junior pentru a recupera cele 9 secunde care îl despărțeau de locul 2.

În final lucrurile nu au ieșit chiar cum am vrut noi și am ajuns cu o întârziere de peste 21 de minute față de câștigătorul etapei, Țintea Nicolae de la Otopeni dar Bogdan a preluat tricoul alb cu o diferență de peste 17 minute în fața lui Adrian Zamfir.

Etapa a IV a: Constanța – M.Kogălniceanu – Cuza Vodă – Medgidia – Valea Dacilor – Lanurile – Mereni – Topraisar – Agigea – Constanța – 110 km

O vreme închisă ne-a întâmpinat încă de la prezentarea echipelor în parcarea Sălii Sporturilor și toată lumea avea o singură temere: dacă ne va ploua sau nu. Eu credeam că mă simt bine și că depășisem momentul căzăturii din ziua precedentă însă nu avea să fie așa. După start, de la primii kilometri, mi-am dat seama că îmi va fi foarte greu să țin pasul cu plutonul iar după nici 15 km am avut primele dificultăți când era să ”mă rup” chiar pe o coborâre. Am reușit cu greu să rămân în plasa câtorva sportivi și apoi să îmi revin cât de cât. Ce s-a întâmplat mai departe nu vreau să-mi aduc aminte … când am intrat pe drumul spre Cuza Vodă și au început atacurile repetate am început să pierd din ce în ce mai mult teren iar aproape de intarea în Medgidia am pierdut contactul cu plutonul. Apoi a început dezastrul: o ploaie rece și deasă. Pe Valea Dacilor, cu un efort aproape imposibil am reușit să prind din urmă doi băieți care aveau dificultăți vizibile iar ceva mai în față era colegul meu Cristi Ciotic care mergea precum o locomotivă. Incapabili să mă ajute ceilalți doi se mulțumeau să stea în plasa mea. Cert este că am avut nevoie de aproape 2 km pentru a străbate ultimii 50 de metri până la Cristi când s-a dezlănțuit prăpădul: tunete, fulgere, o ploaie violentă, pe alocuri cu grindină, de nu vedeai nici la 10 metri. Nu am mai putut ține pasul cu nimeni și am renunțat la luptă ajungând de unul singur la sosire când nu mai era aproape nimeni acolo. O etapă pe care vreau să o uit cât mai repede.

An avut parte totuși de două mari bucurii: Bogdanel Vlad a bătut etapa și și-a mărit avansul în cursa juniorilor iar Robert Pisică a trecut pe locul 2 cu un avans de aproape patru minute față de ocupantul locului 3, Adrian Zamfir.

Etapa a V a: Circuit în Constanța – 70 km.

Ziua de duminică nu a făcut notă discordantă față de celelalte zile, din punct de vedere meteorologic: o zi mohorâtă, mirosind a ploaie însă nu bătea vântul absolut deloc, lucru rarisim în zona noastră. Circuitul de pe varianta Constanței are o lungime de 2 km și este în linie dreaptă. Cunoscătorii spun că ar fi cel mai greu circuit din țară pentru că are în fiecare capăt câte o întoarcere de 180 de grade și este în forma unui ”V” răsturnat cu unghiul larg deschis. Se parcurg 35 de tururi … adică 70 de urcări și tot atâtea coborâri, 70 de sprinturi în pantă, aproape de pe loc. Cu fiecare întoarcere, cu fiecare sprint devine din ce în ce mai greu iar dacă ai pierdut plasa plutonului ești mâncat. Ești ca un boxer care luptă 35 de runde și cu fiecare repriză simți că picioarele ți se înmoaie tot mai mult.

Nici aici nu m-a ocolit ”prietenul” meu ghinionul: după vreo 12 tururi am făcut pană. Am avut un tur neutru pentru depanare și mi-a fost schimbată roata din spate cu una care mi-a făcut mai multe probleme – nu schimba cum aș fi vrut iar cel mai mic pinion era de 14 ceea ce însemna că băteam din picioare precum mașina de cusut ”Ileana”. Bașca mi-am ieșit din ritm și am avut nevoie de 2-3 tururi să-mi revin. Cu toate astea, m-am adunat și am terminat cursa odată cu plutonul la 3 secunde de câștigător, Eduard Grosu, cel care făcuse pe mortul cu o zi în urmă și nu alergase cursa pe ploaie.

În concluzie, Turul Dobrogei 2012 a fost la discreția echipei lui Alex Ciocan, CS Otopeni, care a terminat în galben iar alți doi colegi de-ai lui au completat podiumul: locul II – Țintea Nicolae, respectiv locul III – Pleșea Valentin. Eu am terminat pe locul 13 din 29 de sportivi care au luat startul la seniori. Un loc destul de modest până la urmă, însă, având în vedere circumstanțele, nu am fost chiar un dezastru. Cristi Doicescu s-a clasat cel mai bine dintre noi, locul 10, iar Cristi Ciotic a terminat pe locul 12.

La juniori băieții noștri au luat caimacul: Bogdan Vlad – locul I și Robert Pisică – locul II, pe locul III a terminat ciclistul echipei Mazicon – Zamfir Adrian și pentru asta merită toate felicitările mele.

Pentru la anul … să fim sănătoși și-om vedea ce o să mai fie.

Această prezentare necesită JavaScript.

P.S. Mulțumesc pentru fotografii lui George Mihoci.