Prima Evadare – un vis devenit realitate

Prima Evadare va fi întotdeauna, pentru mine, o cursă specială pentru că acum doi ani a fost primul meu concurs la care am participat cu un mountain bike. De fapt a fost prima mea ieşire pe o astfel de bicicletă şi a fost dragoste la prima vedere. Deşi şoseaua este şi va rămâne marea mea iubire mountain bike-ul e „amanta” la care mă refugiez în lipsa concursurilor de şosea.

Am participat atunci pe o bicicletă Marin, împrumutată de la un prieten, care avea furca fixă, v-brake-uri, tija de şa care intra tot timpul în cadru şi trebuia să mă opresc din când în când să o ridic iar după cursă am avut încheieturile mâinilor amorţite vreo două săptămâni. Totuşi mi-a plăcut frenezia, euforia şi spiritul acelei curse care, aveam să aflu mai apoi pe propria piele, era destul de departe de dificultatea unei curse de mtb. Am ajuns totuşi în primii 100, parcă pe locul 76 la general şi mi-am promis că o să revin la PE mai pregătit şi mai bine antrenat.

M-am ţinut de cuvânt iar în 2011 eram la start şi probabil numai cine nu are treabă cu bicicleta nu a auzit ce nebunie a fost anul trecut: frig, ploaie şi un noroi cumplit. Eu aveam „deja” un an de mtb şi acumulasem ceva experienţă. Nu mi-a păsat de nimic, am avut şi noroc să nu cad decât de vreo trei ori şi am terminat pe locul 26 la general şi pe 8 la categorie toţi cei 7 din faţa mea fiind elite. Respectând proporţia, aşteptam un 2012 încă şi mai dificil …

Bucureşti, Academia de Poliţie. Cel mai popular şi mai accesibil concurs de cross country din ţară – Prima Evadare. Peste 2000 de concurenţi la start. O vreme superbă dincolo de toate temerile pe care le avusese orice participant care fusese cu un an în urmă la cursă. O dorinţă ascusă, la care parcă îmi era şi frică să mă gândesc, era aceea de a încercă să vin în primii trei la categorie dar erau atâţia concurenţi la start iar unii dintre ei foarte buni. Avea însă să fie o cursă nebună, nebună, nebună.

Duminică 13 mai 2012, ora 09.00. Am ajuns puţin cam târziu la Bucureşti şi nu am mai avut prea mult timp de pregătire. Câteva mici reglaje, mi-am pus numărul şi am plecat la încălzire. Am făcut 2-3 ture şi m-am prezentat la linia de start unde organizatorii ne rezervaseră o zonă preferenţială pentru primii 100 de anul trecut. Era ora 09.40 şi aşteptarea avea să fie lungă şi apăsătoare. Mai era în faţă o zonă pentru cei 12 de la elite numai că aceştia au venit împreună cu echipele, prietenele, susţinătorii şi probabil rudele lor şi s-au aşezat cu toţii în faţa noastră trezindu-mă brusc cu vreo 70 de oameni în faţă …

Adrenalina îmi pulsa prin tot corpul, emoţia era maximă, eram întins ca un arc şi aşteptam ca numărătoarea inversă să ajungă la 1. Ochii cred că înregistrau sute de cadre pe secundă iar creierul procesa mii de informaţii. Stânga – dreapta, faţă – spate, roată la roată, pedală la pedală, cască lângă cască … 10, 9, 8 … 3, 2, 1 START! M-am înfipt în pedale şi am început să pedalez cu atenţie să nu fiu prins în vreo busculadă. Pe filmuleţul de la start am observat peste 60 de concurenţi care au luat prima curbă în faţa mea. În cap nu aveam decât un singur gând: să depăşesc cât mai repede pentru a-i prinde pe cei din faţă pentru că bătea vântul destul de tare iar în câmp deschis să merg de unul singur aş fi fost victimă sigură.

Era prea aglomerat în prima porţiune pentru că în primii doi kilometrii şi pe asfalt aproape oricine se crede bun şi nu am reuşit prea multe până la intrarea în pădure când plutonul s-a întins în şir indian. Atunci am început să forţez şi până la intrarea pe prima porţiune de single track am depăşit mai mulţi concurenţi. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns la şoseaua de centură unde a trebuit să trecem peste calea ferată cu bicicletele în spate. De aici a început să se simtă şi vântul din faţă iar cei care nu ştiu că în Dobrogea vântul e formă de relief şi oriunde te-ai duce cu bicicleta îţi bate din faţă, aveau să vadă că bătaia doare. Mă simţeam din ce în ce mai bine şi mai bine încălzit.

Traseul se continua în câmp deschis pe un drum de pământ cu două căi de rulare, exact ce aveam nevoie pentru a-mi continua cursa de urmărire. Din roată în roată am ajuns până într-un grup cu Feri Saroşi, Ulisse Gheduzzi şi încă vreo 3-4 băieţi. Am rulat câţiva kilometri împreună, cu schimburi de trenă, ca la şosea, numai că nu ne apropiam deloc de grupul din faţă care era la vreo 100-150 de metri şi parcă simţeam că ceilalţi nu vroiau mai mult, cel puţin deocamdată. Am trecut la trenă, am accelerat treptat şi am reuşit să-i desprind pe toţi. Eram singur acum între două trenuleţe dar salvarea mea era aproape: o curbă de 90 de grade la stânga şi aveam vântul în spate. Mi-a fost suficient pentru a-i ajunge pe cei din faţă unde era Robike, un maghiar şi încă doi concurenţi. În faţă, la aproximativ 20 de metri Maus încerca să se desprindă. Cum încă nu ieşisem din turaţie am trecut la trenă şi într-o sută de metri l-am ajuns. Eram acum într-o companie selectă cu oameni foarte puternici şi greu de bătut. Nu mai aveam ce face, m-am lăsat puţin mai în spate şi am lăsat-o mai uşor pentru a-mi economisi energia. Nu eram nici măcar la jumătatea cursei! Am trecut apoi pe la punctul de alimentare la la Palatul Ghica iar pe uşoarele dealuri care au urmat au început şicanele fără însă ca cineva să se poată desprinde.

Pădure, drumuri de pământ, şosea sau drum forestier se rula în viteză, fără menajamente. Schimburi de trenă, atacuri succesive, viraje la limită, nimeni nu ceda nici măcar un metru. Am mai ajuns din urmă alţi concurenţi solitari care nu s-au putut ţine după noi iar spre final am rămas cu Maus, Robike, Cosmin Marius şi încă un băiat care pe ultimii kilometri a pierdut contactul direct cu noi. Ultimul kilometru al traseului a fost o porţiune de single track şi nu am avut ocazia unui sprint clasic iar eu am trecut linia de sosire cu timpul de 1 oră şi 57 de minute încă proaspăt şi dornic de acţiune.

La sosire, fotografi, camere de luat vederi, muzică, antren şi multă bună dispoziţie. Ştiam că făcusem o cursă bună, mă simţeam excelent dar nu aveam să aflu decât după patru ore şi jumătate că eram de fapt câştigătorul categoriei 30-39 de ani. WOOOW! Să bat categoria la Prima Evadare a fost visul pe care nici nu aveam curaj să mi-l imaginez. Pentru un sportiv amator ca mine care se antrenează după serviciu, fără susţinerea unor sponsori,  doar pe baza sfaturilor celor mai experimentaţi si a susţinerii necondiţionate a familiei, această victorie a fost la fel de mare ca şi cum aş fi câştigat o clasică belgiană J … mai ales că venea după ce bătusem categoria şi la traseul scurt în Trofeul Chindiei. A fost de fapt încununarea a sute de ore de antrenament şi a celor peste 4000 de kilometri pe care i-am parcurs anul acesta la antrenamente. Cu voinţă, ambiţie şi foarte, foarte multă muncă este posibil. Am fost extrem de mulţumit şi fericit pentru această performanţă.

Ce aş mai putea spune, acum, despre acest concurs. Chiar dacă nu este o competiţie clasică de mtb, Prima Evadare rămâne unic în România datorită amplorii acestui eveniment, datorită spiritului şi datorită frumuseţii lui. Peste 2000 de concurenţi, dintre care foarte mulţi la prima sau la singura lor competiţie anuală, 55 de km de drum care trece prin mai multe localităţi, taie calea ferată şi chiar celebra şosea de centură a Bucureştiului reprezintă mai mult decât o provocare pentru orice organizator. Nici nu vreu sa-mi imaginez cât de greu este să obţii milioanele de aprobări, să pui cap la cap atâtea tipuri de autorităţi pentru ca totul să iasă perfect într-o ţară ai cărei cetăţeni nu mai au respect pentru nimic, în care fiecare face ce vrea şi după cum vrea, unde fiecare s-a făcut stăpân pe un drum, o pădure, un lac, o pârloagă sau chiar o localitate. Nu pot decât să-i felicit pe cei de la Nomad împreună cu Dani Sârdan, „vinovatul” acestei frumoase aventuri, care s-au întrecut pe ei înşişi şi de data aceasta, iar ideea cu tricourile galbene pentru primii 100 de finisheri mi s-a părut cireaşa de pe tort. Eu nu sunt genul pretenţios sau nemulţumit genetic şi chiar dacă au fost, probabil, mici neajunsuri e greu să faci pe placul atâtor oameni şi rămân la părerea că este unul dintre cele mai fumoase, mai bine organizate şi mai accesibile concursuri din ţară, o cursă la care trebuie să fii prezent şi la care o să revin cu plăcere în fiecare an.

Luminile s-au stins, aplauzele s-au oprit, cortina a căzut. De ieri sunt din nou în şa. Pentru mine urmează una dintre cele mai mari provocari: Turul Dobrogei. O să alerg alături de profesionişti, alături de cei mai buni rutieri din ţară şi nu numai. Sper să fac faţă cu brio. Un prolog, trei etape de fond şi un circuit considerat cel mai greu din ţară. Peste 400 de km în patru zile de concurs … aventura continuă.

Această prezentare necesită JavaScript.

P.S. Mulțumesc fotografilor de pe traseu pentru poze.