Prima evadare – faster, harder, scooter!

Ca în fiecare an, Prima Evadare naşte pasiuni, stârneşte ambiţii şi este concursul care stabileşte un standard competiţional spre care, sunt convins, tinde orice organizator.

Probabil ecourile acestui concurs se vor face auzite încă mult timp de acum înainte pentru că este competiţia care adună la start toată elita ciclismului din Romania şi nu numai … ciclişti de şosea, mountainbikeri, triatlonişti, duatlonişti sau chiar atleţi. Atmosfera, ca de obicei este una de sărbătoare și sunt convins că peste 2500 de oameni vin să participe pentru distracţie, pentru plăcerea de a pedala în natură, pentru a face parte din acest eveniment extraordinar care are loc o dată pe an deşi încordarea şi tensiunea din primele linii este incredibilă.

Personal, acest concurs este pentru mine primul examen al sezonului, primul test adevărat care îmi arată dacă m-am antrenat bine, cum sunt în comparaţie cu ceilalţi sportivi şi ce lacune mai am în pregătire. Obiectivul meu era top 10 şi victoria la categorie şi, avand în vedere că am fost doar la 15 secunde de locul 10 iar la categorie am câştigat din nou, după victoria din 2012 şi locul 2 de anul trecut, consider că obiectivul a fost îndeplinit.

Cum am simţit eu cursa … am ajuns în jurul orei 08.30 în zona de start unde am primit noul echipament de la Giant Team Romania, de un albastru marin greu de trecut cu vederea şi care îmi venea ca turnat, am pregătit urgent bicicleta şi am sărit pe rulou pentru încălzire. Pentru prima dată aveam să alerg la PE pe un 29´er, un Giant XTC Compozite 3, pus la dispoziţie tot de GTR (ocazie cu care le mulţumesc) şi de la care aveam aşteptări foarte mari prin prisma geografiei traseului şi a vitezei pe care o poate dezvolta o astfel de bicicletă. Nu aveam să fiu dezamăgit, deşi am stat în cumpănăpână în dimineaţa cursei asupra anvelopelor pe care le voi folosi din cauza noroiului cu care aveam să dăm piept pe traseu, dar combinaţia ro-ro faţă-spate s-a dovedit una înţeleaptă asigurându-mi aderenţă în zonele noroioase chiar dacă pe zonele uscate aş fi preferat cauciucuri mai de fugă.

La start toată lumea bună, elite sau amatori extrem de bine antrenaţi, extrem de bine pregătiţi şi cu toţi motivaţi pentru succes. Nici nu pot aprecia cât am stat în start că a şi început numărătoarea inversă ce anunţa plecarea. Bufff … startul … mă aşteptam să fie unul foarte rapid dar cred că, de data asta, a fost unul extrem. Am pierdut 20 de poziţii numai până am reuşit să-mi prind pantoful în pedale, a fost o nebunie. A trebuit să trag foarte tare pe zona de asfalt pentru a putea recupera cât de cât. L-am văzut pe Basso şi Pleşea (cred) care conduceau plutonul cu peste 50km/h şi speram să mai scadă puţin ritmul la intrarea în pădure dar ţi-ai găsit … o secundă dacă înmuiai pedala pierdeai 5-6 poziţii instantaneu aşa că, am impresia că nici nu clipeam pentru a nu-mi consuma energia în alt scop decât să învârt pedalele. Practic, nici nu mi-am dat seama când am ajuns la şoseaua de centură, mă uitam doar în faţă şi realizam că aveam doar vreo 20-30 de metri până la cei 10-15 sportivi care făceau cărţile cursei şi care impuneau un ritm drăcesc. Eram într-un grup foarte puternic cu Marian Frunzeanu, Daniel Roşioru, Levente Gyorgy şi încă vreo 2-3 băieţi tineri care mergeau excelent. Am reuşit să arunc un ochi pe gps şi am vazut că rulam cu peste 40 km/h în câmp deschis cu un vânt sâcâitor amplificat şi de elicopterul care ne tot dădea târcoale de la joasă altitudine.

La fel de repede am ajuns la Palatul Ghica, iar pe porţiunea dreaptă am reuşit să mă desprind de grup împreună cu Marian şi am încercat să strângem distanţa faţă de cicliştii din faţă care se rupseseră şi ei în grupuri şi grupuleţe de 2-3 oameni. Am trecut şi de lac şi ne-am trezit cu Adi Niţu lîngă noi asta datorită faptului că eram atât de concentrat încât, cei alături de care rulam în anumite momente ale cursei, nu îmi dădeam seama dacă veneau din spate sau îi ajungeam din urmă. Cert este că Adi, călare pe un ciclocros Giant, era bine de tot în pedale şi era capabil să ţină constant o viteză mult peste medie. Dacă îl mai adaug şi pe Basso în ecuaţie care avusese ceva probleme cu manetele ciclocrosului şi pe care îl ajunsesem din urmă, se poate aprecia ritmul la care se alerga. Nu ştiu însă cum se face că pe o porţiune mai denivelată Adi a început să aibă dificultăți de aderenţa şi să scadă treptat viteza iar eu a trebuit să trec în faţă şi să plec în urmărirea colegului Emil Dima şi a lui Basso care se distanţaseră puţin. I-am ajuns cu greu şi din inerţie cred că l-am pierdut pe Emil dar, după mai mulţi km în care am rulat cot la cot cu Basso, ne-am trezit lângă noi cu Daniel Roşioru care venise şi mai tare din spate dar pe care aveam să-l pierdem din nou şi să revină de mai multe ori. Alex Ciocan a fost ultimul ciclist în spatele căruia am ajuns cu aproximativ 5 km înainte de sosire fără prea mari șanse de a trece de el. La scurt timp, aveam să fim cu toții prinşi din urmă de Robike şi Dobai si cu greu pot să realizez cât de tare au alergat să ne ajungă pentru că noi am mers efectiv aproape la limită.

Dacă până atunci colaboram bine,  pe măsură ce se apropia linia de sosire a început hăţuiala iar la un atac Robi cade într-o baltă în faţa mea, eu frânez violent mai să mă dau peste cap şi reuşesc să mă opresc în bicicleta lui. Trebuie să-l aştept până se ridică şi apoi să trec, la rândul meu, prin noroi dar pierd vreo 10-15 metri de grup. Accelerez la maxim iar cu vrei 3 km înainte de sosire o mare baltă îi adunase pe cei 4-5 ciclişti din faţa mea ca la ştrandul popular, care mai de care grămadă unul peste altul la scăldat. Eu atunci iau „strălucita” decizie de a schimba pe placă mică pentru a trece în frecvenţă prin apa până la genunchi. Bineînţeles, lanţul se dă peste cap şi îmi cade lângă foaia mică. Precipitat, ca un pui de găină în faţa măcelarului, opresc şi rezolv cazul mult mai repede ca Dr. House, dar pierd vreo sută de metri faţă de „înotători”. Forţez la maxim iar la trecerea peste calea ferată mă trezesc din nou într-un grup de 4-5 şi aleg să trec liniile pe bicicletă iar roata de 29” isi demonstrează utilitatea la rulajul peste obstacole, pentru că am trecut cu multă ușurință. Încă puţin şi aud vuvuzelele de la sosire iar după căteva sprinturi trec linia de sosire după Daniel Roşioru şi Robert Dobai dar în faţa lui Ionuţ Sdrăilă, Ede Molnar şi Basso, grupul cu care intrasem în ultimul kilometru.

Nu după mult timp aveam să primesc pe telefon mesajul de la 1Evadare – „Felicitări, ai terminat Prima Evadare în 1:56:21, pe 13 la general şi 1 la categorie …”. Interesantă şi inovatoare metodă de a anunţa rezultatul unui concurs, cu siguranţă unică până în prezent şi probabil a fost una dintre surprizele tehnice pregătite de Dani Sărdan şi echipa NoMad, pe care nu pot decât să îi felicit pentru organizarea acestui eveniment deosebit.

Concluziile după o astfel de cursă sunt clare: combinaţie de şosea şi off road, viteză, adrenalină, ruperi de ritm violente accentuate de porţiuni cu noroi, e nevoie de antrenament serios pentru a rezista în faţă iar dacă bicicleta e echipată şi funcţionează corespunzător poţi spera la un rezultat bun. Pentru mine, toate au mers din plin: bicicleta, echipa, picioarele şi l-aş mânia pe Dumnezeu dacă aş fi nemulţumit. M-am simţit foarte bine, nu am terminat cursa epuizat deşi s-a mers „la blană” şi sper să continui tot aşa.

În final aş dori să mulţumesc echipei Giant Team Romania pentru susţinere, lui Radu Marga kinetoterapeutul meu favorit care are grijă de picioarele mele obosite după antrenamentele grele pe care le fac, lui Cristi Ciotic, omul care mi-a fost alături la antrenamente şi care, cu optimismul lui debordant, reuşeşte să mă încarce pozitiv de fiecare dată, staff-ului de la Atmosphere Gym, sala extrem de elegantă şi cochetă unde mă antrenez când afară plouă sau e frig şi nu în ultimul rând soţiei mele, Cristina, care îmi este alături şi mă susţine necondiţionat, îmi asigură liniştea şi confortul familial atât de necesare oricărui sportiv.

Aşa a fost la Prima Evadare şi aproape că îmi pare rău că trebuie să mai aştept un an pentru a participa din nou dar sezonul abia acum a început iar sâmbătă sunt la Ploieşti la una dintre cele mai frumoase curse pe şosea organizată de Alex Ciocan în cadrul circuitului Road Grand Prix. Ne vedem acolo!

P.S. Mulțumesc fotografilor pentru pozele pe care le-am descărcat de pe facebook și care nu-mi aparțin.

1 2 3 4 5 (1) 5 (2) 6 7 8 9 (1) 9 (2)

Reclame

3 comentarii la “Prima evadare – faster, harder, scooter!

  1. Asaf Dagan spune:

    Very nice written!

  2. laurlook spune:

    Bravo Filip! Felicitari pentru tot ceea ce ai realizat si
    pentru frumoasele povestiri care pe mine ma fac sa traiesc emotiile cursei chiar daca nu am participat. Si pot sa spun ca sunt mandru ca a fost o vreme cand am pedalat alaturi de un asemenea sportiv. Succes in continuare, sa te bucuri de roadele muncii tale, sa fii sanatos si sa ne traiesti! Laur.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s